Scribul Domnului

Descriere

Volumul Scribul Domnului, semnat de Lavinia Irina Dumitrache, este o mărturie poetică rară – o carte care nu doar se citește, ci se trăiește. Cu o voce sinceră și o vibrație spirituală profundă, autoarea reușește să creeze o poezie în care iubirea, rugăciunea și căutarea divinului se contopesc într-o formă accesibilă, dar plină de forță interioară. Titlul volumului nu este întâmplător. Lavinia se definește, chiar din primele pagini, ca un „scrib al Domnului” – un receptor al inspirației, nu în sensul mistic rigid, ci ca o prezență deschisă către taina revelației. Poezia ei nu este scrisă „despre” credință sau iubire, ci „din” ele – direct, aproape visceral. Criticul literar Cristian Livescu, în postfața primei ediții, remarca tocmai această autenticitate aparte: lipsa de artificii, absența din cercurile literare formale, dar și prezența unui lirism înnobilat prin introspecție. Comparația cu preotesele antice, gata să transcrie mesaje divine, nu este o simplă metaforă – e o cheie de lectură pentru întreaga construcție a volumului: o poezie ca un ritual, un șir de revelații trăite, nu inventate. Volumul este structurat pe două direcții majore: iubirea ca drum sacru (Să ne închinăm dragostei) și reflecția existențială într-un timp dilatat, aproape cosmic (Început de mileniu). Poezii precum „Și dacă”, „Fii în adâncul meu” sau „Te iubesc prea mult” transformă iubirea într-un spațiu teologic, unde erosul nu se consumă, ci se transfigurează. Aceste texte au forța unei rugăciuni rostite cu ochii închiși – simple în formă, dar adânci în vibrație. Erotismul, acolo unde apare, este purificat de intenția mistică. Iubirea devine o ofrandă, nu o experiență senzorială. Este o poezie care amintește de Tereza de Avila sau, în plan românesc, de ecourile feminine ale liricii postbelice cu filon spiritual. Dar Lavinia Irina Dumitrache nu imită – ea propune o voce proprie, clară și profund personală. În a doua parte a volumului, poemele capătă amplitudine și gravitate. Textele precum „Mit nemuritor” sau „Patima soarelui” deschid poarta către o meditație asupra vieții și morții, asupra sensului și continuității ființei. Timpul, în această poezie, devine permeabil, iar moartea – o trecere înspre lumină. Stilistic, Lavinia optează pentru un vers liber, marcat de repetiții și ritmuri apropiate de discursul oral. Acest stil aparent simplu ascunde o intenție clară: poezia nu trebuie să epateze, ci să atingă. De aceea, forța volumului nu stă în artificii, ci în sinceritate – o sinceritate care se simte, nu se demonstrează. În concluzie, Lavinia Irina Dumitrache oferă o poezie a inimii – o poezie în care simțirea se întâlnește cu sacrul, iar cuvântul devine mijloc de închinare. Scribul Domnului nu este doar o carte de poezie, ci o declarație de credință poetică. Iar faptul că acest demers este dublat de o validare critică venită din partea unui nume precum Cristian Livescu oferă volumului atât profunzime, cât și un loc legitim în peisajul literar contemporan.” Andreea Halikias